Resurecţia poveştii prin locuire...

Doina RUŞTI,
Zogru
Cuvânt înainte de Ioan Groşan,
Editura Polirom, Coleţia „Ego. Proză”, Bucureşti, 2006, 270 p.


După Omuleţul roşu, Doina Ruşti revine în rafturile librăriilor cu un al doilea roman, Zogru, povestea fantastică a unui duh „ca o gelatină transparentă şi întinsă, ca o peltea verde-argintată” care transcede istoria infiltrat în sângele indivizilor umani, influenţăndu-le manifestările. Pact al ficţiunii cu realitatea si, respectiv cu istoria, romanul trădeză specializarea autoarei ca medievalist şi om de televiziune, un melanj al timpurilor vechi- patronate de imaginile lui Vlad Ţepeş, Ienăchiţă Văcărescu, Zoe Moruzi, cu imediata contemporaneitate ce împrumută figurile lui Horia Gârbea, Ioan Groşan, Andreea Esca sau Lucian Mândruţă.

Construcţia mizează pe translaţia de planuri, pe avalanşa de poveşti ca permanente acumulări, unele urmând tehnica bulgărelui de zăpadă, altele imaginate ca mii de fire aparent auxiliare, dar cu semnificaţie bine determinată pe parcurs sau abia la final. Din prolificitatea nucleelor epice se desprind: povestea inelului care străbate istoria, povestea casei lui Achile sau chiar poveştile cu finalitate imediată, cum ar fi cea din anii ’50 despre Vencica, cea despre Zoe Moruzi în perioada fanariotă, ori multiplele istorii medievale. Episoadele satirice, dialogul care decurge absolut firesc, imaginea vieţii culturale specifice fiecărei epoci, periplul prin varii medii sociale, asigură toate, deliciul lecturii. Nota de savoare e dată însă, în mare parte, de aportul fantasticului care acţionează într-un sens mai puţin obişnuit, devenit un punct de referinţă notabil în construcţia realităţii. Procesul la ordinea zilei constă în demolarea unor poveşti împrumutate din arealul demonologic tradiţional, şi substituirea cu replicile lor mult mai hilare şi inofensive, totodată. Astfel, locurile blestemate sunt asimilate erorilor de procedură datorate unui călugăr „senin şi zâmbitor”- Dionisie, Omul Negru e un biet copil rătăcit de părinţi care plânge, iar Drăculeştii, nici pe departe atât de înfiorători pe cât par, sfârşesc prin a fi confundaţi de memoria posterităţii. Micro- şi macro-istoria se întrepătrund. Miturile sunt demolate cu instrumente postmoderne. Dincolo de universul acesta virtual, permanent erodat de referenţialitate, se află fantomele „alergând neobosite în toate direcţiile”, glolele ce patronează pivniţele întunecoase, morgonii bântuind sufletele melancolice, cu alte cuvinte, instanţele pasive, martorii tăcuţi ai evenimentelor, într-un discurs ce se autogenerează.

Motorul întâmplărilor e însă Zogru, cel „ieşit din leagănul cald al pământului, într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460”, şi care se vede sortit să împrumute istoriile tuturor celor pe care-i locuieşte. Filmul existenţei lui se derulează, după etalonul romanului picaresc, în mare parte pe un traseu ce gravitează maniheist în jurul genealogiilor a două personaje din „Comoşteni, fostul Coteni”: cea a lui Ioniţă, respectiv cea a lui Iscru, una dintre mizele romanului devenind, tocmai soluţionarea unei vechi situaţii conflictuale. Drumul acesta, „întortochiat şi strălucitor ca un neon aprins” pe care e obligat să-l urmeze, înlocuieşte treptat istoriile trecute cu unele tot mai recente, culminând cu aducerea naraţiunilor în prezent, în universul de azi al numeroaselor cuceriri tehnologice, în lumea laptopurilor, autoturismelor marca Logan, în lumea lui Orlando Bloom şi a Piraţilor din Caraibe, în avalanşa realităţilor media. Bucureştii de ieri şi de azi apar patronaţi de un Zogru- justiţiar, un duh umanizat care trăieşte, simte, visează şi suferă la fel ca oricare dintre oamenii pe care-i locuieşte, care se teme în egală măsură de moarte şi viaţă, deopotrivă ucigaş şi ucis, pătruns de suflul platonician al teoriilor despre suflet într-o semantică redimensionată şi inevitabil condamnat la o questă continuă.

Pasibil de captivităţi numeroase şi diverse, un neobosit prilej de acumulări discursive, personajul e totuşi un stigmatizat. El poartă tara autohtonismului, pământul străin nu-l primeşte. E aici un fel de retorică a circularităţii sesizabilă chiar la nivel de tehnică narativă. Zogru se trezeşte mereu în matca autogenerativă a spaţiului românesc, minat de logica eternei reîntoarceri, la fel cum discursul e frecvent ameninţat de povestea aşteptării din strada Gelu Căpitanu, prin intermediul suspansului în epic.

Romanul Doinei Ruşti e unul cuminte care mizează tacit pe resurecţia naraţiunii proiectată pe fondul unei admirabie dexterităţi stilistice, păstrând simultan o distanţă binevenită faţă de avalanşa imaginilor uneori brutale pe care încearcă să le impună proza actuală. Lectura, aparent facilă, are bătaie lungă. Fapte imaginare, poveştile relatate cu originalitate, se regenerează într-o reverberaţie de nestăvilit mult timp încă după ce scriitura rămâne închisă între coperţile cărţii. Astfel, lumea lui Zogru continuă să fie o lume posibilă, cheia căutărilor sale fiind împlinirea erotică, o dovadă în plus alături de Omuleţul roşu pentru încrederea autoarei în caracterul absolut şi nesubstituibil al acestui sentiment. Virusul ucigaş care sfârşeşte prin a fi muşcătura iubirii, plurivocitatea ce se topeşte treptat în idealuri conexe, într-un deznodământ care sterge diferenţele transformând totul într-o poveste despre bucuria de a trăi, într-o lecţie despre cum e să te simţi pătruns de „pulsul neştiut al lumii” şi de „fiorul morţii.”

Tradus, romanul (perfect ecranizabil!) ar împrumuta statutul principalului său actant, şi-ar bântui lectorii şi, asemeni celor O mie şi una de nopţi, Poveştii fără sfârşit a lui Ende, sau asemeni romanelor lui Tolkien ar putea sta oricând mărturie pentru incredibila forţă de autogenerare a povestirii.