Actul creator - unică salvare

Livius Ciocârlie,

Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei,

Editura Humanitas, 2005.

„În afară de scris, de bătrâneţe şi de moarte, alte proiecte nu am.”

În absenţa vreunei condiţii care să impună prezenţa unui colocutor, drept urmare, nexistând dialog, nu poate fi vorba de o dramă. Întâlnirea cu moartea nu ia deloc formă tragică. Construită ca o entitate nedefinită lasă loc numeroaselor suspiciuni. Examinând totul de pe incomoda poziţie a senecuţii, unica soluţie de anihilare a morţii este exerciţiul scriiturii. Ficţiunea e, aşadar,un joc de supravieţuire, povestea unui individ absorbit de muncă, sustras vieţii de familie, care-şi acuză lipsa de comunicare, deficitul de energie, somnul aproape golit de viaţă, şi care se vede constrâns să afişeze mereu o altă mască. Detaşarea, ironia cuminte, notele ludice, donjuanismul înţeles ca alergare după noi forme spirituale sau trupeşti propun estetica măştii, trimit la forme goale, la vid, la moarte. Histrionismul programat pare să conducă şi el tot într-acolo: „Nimic nu mă poate apăra de mine însumi, de propria mea prostie şi de propriile mele îndrăzneli. Mă simt ca unul care, făcând-o pe acrobatul, înaintează împleticit pe un fir întins la capătul căruia nu e decât nimic. E exaltant.”

În concluzie, nu se poate lupta împotriva morţii prin scris. „Numai frica de moarte poate fi învinsă, moartea nu, fiindcă e nimic.” Scrie pentru a-şi exorciza temerile. Încă pariu al lucidităţii şi inteligenţei, prin scris se imaginează pe sine ca Iov în luptă cu îngerul sau, ipostaziindu-l pe Iuda, trădătorul. „În actul creaţiei te regăseşti, singur şi inexistent ca în moarte.”Permanent in competiţie cu moartea, scriitorul izbăveşte absorbind-o în text. „Cât timp scrii despre moarte, te simţi în siguranţă. Când moartea ar deveni iminentă, n-ai mai avea tăria să scrii.”

Orice creaţie spirituală manifestată în act însufleţeşte obiectele, resurscitându-le sensul autentic, drept urmare, generează realitate, viaţă. Suferinţa sau moartea, teme exploatate în scris, se instituie ca minunate principii cu rol generativ. Deşi nu-şi permite moartea în scris, textul reface fragmentarul, haoticul, scepticismul, umbra iluzoriului- toate embleme ale neantului. Diaristul îşi citeşte lumea, o lume a morţii dobândită prin experienţa de lectură, a textului mort odată ce a devenit istorie, şi uzitând de subiectivismul actului trăit, încarcă această lume cu experienţă de viaţă.

Funcţionar al morţii, Livius Ciocârlie, tatonează groaza vieţii din ochii bătrânilor subliniind: „Scriu fiindcă sunt îngrozit [...] la mine e o carenţă biologic-ontologică incapacitatea de a trăi.” Se regăseşte, prin urmare, ca fiind „bătrân palavragiu”- calificativ -cu trimitere din nou la lipsa unui suport concret, la neant, la gol- şi, concomitent complet izolat, un asocial. Nuanţa tragică a textului transpare abia atunci cănd angajează un dialog cu doi poli: la unul dintre ei- mama B- soacra de 95 de ani, întruchipare a vitalismului senectutar, iar la celălalt Maxtone- nepotul de 12- în care „există o delicateţe care va face să nu fie, nici el, un învingător.” Reuşita constă, după cum concluzionează însuşi diaristul, în „a nu trăi prea mult” dar şi în „a nu-ţi fi frică de destin”. Miza scriiturii rămânând resemnarea.

La început de secol XXI nu mai are atribuţiile morţii sălbatice care caracterizase secolul precedent ci se vrea îmblânzită. Ecou al tranzienţei atributul îi e transferat vieţii. „Viaţa e hazard. Hazardul nu te lasă să te instalezi.” Dincolo de tumultul mişcărilor, moartea se păstrează individuală, însingurată. „ În faţa bătrâneţii şi a morţii sunt în mod cert singur şi fără apărare- cum suntem toţi.” Asistăm din perspectiva imaginarului mortuar la un nou Ev Mediu care vede în lipsa comunicării, lipsa investirii cu sens, ce propovăduieşte detaşare atât individuală „a nu se simţi murind” cât şi evanescenţa noţiunii de doliu comparativ cu lamentaţiile medievale devenite azi istorie. În secolul XXI se moare „pianissimo, în vârful picioarelor” şi una dintre consecinţele acestui fapt e tendinţa tot mai pronunţată de a înlocui înhumarea cu incineraţia. De aici simbolul cenuşii, al dispariţiei care nu lasă nici o urmă.

„Mă îngrozesc că până şi moartea celor pe care îi iubesc aş suporta-o demn.” Aproape interdicţie, tabuu al lumii moderne, moartea se angajează într-o criză ca răspuns la criza individualităţii. „Fragmentat mă simt şi fragmentat aş vrea să mă confesez.” De aici rezidă tragicul, scrisul ca oglindă, ca reflectare în „celălalt” care astfel încărcat cu sens izbăveşte de neant. O conştiinţă ce depinde de capriciul alteia, conştiinţa celui care scrie condiţionată de conştiinţa scriiturii ce-l reflectă. Diaristul este, prin urmare, perfect îndreptăţit să afirme: „Aflu scriind.”