Au aparut carţile!!!

Thomas Mann
Istoria unei partituri literare

Iulia Micu face parte, alături de Andrada Fătu-Tutoveanu sau Andrei Simuţ, din falanga cea mai tânără a şcolii comparatiste clujene, pregătită de timpuriu să-şi asume opţiuni editoriale dificile într-un climat exegetic suplu şi interdisciplinar, care presupune, pe lângă abordarea profundă a unor teme culturale specializate, şi excursuri interpretative complementare în domenii conexe literaturii, cum sunt filosofia, hermeneutica imaginilor culturale, sintaxa diacronică a mentalităţilor, mitologia comparată sau istoria religiilor. Acestor deschideri autoarea cărţii de faţă le adaugă muzica, într-o stilistică existenţială preponderent decadentă, apocaliptică, din perspectiva căreia este analizată opera unui romancier celebru, Thomas Mann, despre care s-a mai spus, nu fără oarecare îndreptăţire dacă îi citim addenda la Doctor Faustus sau Scrisorile, că a fost - avizat, histrionic, sau chiar grav-patetic când în joc era fervoarea corozivă a germanităţii sale geniale - cel mai profund critic muzical pe care l-a dat secolului al XX-lea. Inspirat de Wagner, fascinat de Beethoven sau de Chopin, îndatorat lui Schönberg şi obsedat de gustul demonic pentru muzică al marelui său model care a fost Nietzsche, Thomas Mann şi-a chiar compus romanele ca mari şi dureroase partituri muzicale, în care moartea şi boala, artisticitatea şi ludicul, estetizarea şi feminitatea dispersivă îşi răspund reciproc pe marea scenă socio-culturală a unei burghezii muribunde, crepusculare. Cartea Iuliei Micu reprezintă, pe de o parte, o remarcabilă analiză a modului în care preocuparea pentru muzică estetizează thanatic frenezia culturală decadentă trăită de către postromantici în prima jumătate a veacului trecut şi, pe de alta, o foarte bună abordare a lui Thomas Mann din chiar perspectiva din care el şi-ar fi dorit dintotdeauna să fie decriptat, şi anume aceea a thanatologiei compoziţionale, simfonice. (Ştefan Borbély)
Departe de ambiţiile criticului şi ale teoreticianului literar, ale muzeologului sau biografului, abordarea aceasta conduce spre o hermeneutică simplă, fondată pe o permanentă sărbătoare a lecturii. Această sarcină este una extrem de dificilă, mai ales având în vedere faptul că pasiunea lui Thomas Mann pentru muzică este o chestiune „congenitală”, dincolo de orice determinări etice, estetice, istorice sau politice. Dovedind o fantastică putere combinatorică, textul pare că se autogenerează, dezvoltă o reţea uimitoare de corespondenţe ce predispun la o infinită şi insaţiabilă probă a interpretării. Nu ştiu dacă, suficient de muzicală sau nu, îi las pe cititori să aprecieze această chestiune, construcţia eseului încearcă să reflecte, măcar o parte, oricât de mică, din ceea ce înseamnă opera monumentală a scriitorului german.

şi

Literatura traumei

Preţuiesc la Andrei Simuţ atitudinea comprehensivă, atenţia pentru nuanţă, subtilitatea analizei de text, claritatea expresivă a limbajului critic. Pe lîngă aceste însuşiri, volumul său de debut evidenţiază o altă calitate rară şi (tocmai de aceea) remarcabilă: plecînd de la literatură (de la scrierile şi biografiile lui G.Orwell, S. Zweig, J. Green, E. Jünger, E. Ionescu, C. Milosz, V. Voiculescu, M. Sebastian şi alţii), autorul are forţa să însufleţească un deceniu crucial (anii '40) din convulsiva istorie a secolului XX, să aducă la viaţă „o lume bastardă în care nu mai este loc pentru actul literar, dar totodată acesta rămâne o strategie unică de refugiu în faţa terorii războiului”. Literatura traumei devine astfel un eseu pasionant ce dovedeşte înzestrarea specială a acestui tînăr critic ce trăieşte febril şi exprimă epic ideile. (Sanda Cordoş)